Am descoperit articolele lui Cristi pe Facebook. M-am simțit inspirată de scrierele lui și am acționat imediat: i-am scris și i-am propus să facem un interviu. Dacムvrei să citești mai multe articole scrise de el îi poți da add pe Facebook  aici sau poți intra pe blogul lui http://cristiciorcila.blogspot.ro/

Cine este Cristi Ciorcila?

Cristi Ciorcila este un om simplu aflat în căutarea adevărului din el însuşi. Acest adevăr a fost trunchiat şi ascuns de-a lungul vremii de către societate şi religie, iar mult timp acest Cristi Ciorcila a trăit complet rătăcit şi defazat de adevărata sa identitate. La un moment dat, lucrurile au luat o altă turnură, iar viaţa sa i s-a schimbat radical de la nivelul “păcătos, rob şi nevrednic”, la nivelul “minunat, magnific şi creativ”. Lucky me!

 Cum te-ai apucat de scris? Ce anume te inspiră?

Scrisul pentru mine are valoare terapeutică. M-am apucat în momentul în care toată ființa mea practic urla în interior pentru că se vroia revelată. Aceasta e rugăciunea mea, spovedania mea, dacă vrei. La început îmi reprimam mult din ceea ce puteam scoate prin scris.

Era o rezistență, o frică de a nu mă deschide decât până la un punct. Știi tu frica de penibil… Am trecut prin toate stările posibile și imposibile cu aceste eseuri scrise. Și totuși, deși rezistența era destul de mare, înaintam câte puțin spre mine însumi. După ani în șir petrecuți într-o falsă smerenie prin care doar mă devalorizam într-un mod pasiv, scrisul a fost creația care m-a scos din umbră. Am simțit mereu că ceva mă îndemna să nu renunț, deși la început după fiecare postare apărea iarăși gândul renunțării. Apoi tot înaintând, rezistența s-a topit în mine ușor-ușor și nu mi-a mai păsat absolut deloc dacă e ok sau nu să continui. Și acum apar provocări de genul “oare am destul curaj să scriu asta sau cealaltă”?

Dar acum aproape că nu-mi mai reprim nimic din ce simt. Tot ce scriu e în primul rând pentru nevoia mea irezistibilă de a mă mărturisi, de a nu ține doar pentru mine. Însă eu nu învăț pe nimeni nimic prin ceea ce scriu, deși uneori lucrurile par scrise la persoana a doua și la un mod foarte imperativ. Mi le adresez tot mie, eu în primul rând am nevoie de acest îndemn. Și mă mențin cumva pe o vibrație pozitivă pentru că nu poți scrie așa ceva dacă ești picat în depresie. Scrisul e instrumentul prin care eu mă mențin pe vibrație luminoasă. Și în timp, am observat că mi-e bine făcând asta. Așa că întrebările nu-și mai au rostul.

Ce mă inspiră? Viața! Eu scriu mai ales despre viață și despre trăirile acumulate în urma experiențelor mele de viață. Nu-mi place deloc să mă bag în abstract și să scriu speculativ, o fac uneori, dar foarte rar. Nici nu suport să scriu mereu pe același calapod, uneori sunt metaforic, alteori mistic, alteori mai dur…dar tot eu sunt. Această deschidere a mea este practic un îndemn indirect şi către deschiderea celorlalţi. În tot ceea ce scriu nu e absolut nimic controlat, îmi vine o inspiraţie, un titlu, şi apoi îmi dau drumul dar nu ştiu nimic dinainte la ce idei voi ajunge.

Mi-a plăcut mult tema pe care ai abordat-o într-unul din articolele tale recente: iubirea. Mai exact, spuneai despre modul in care este confundată  iubirea cu nevoile egoului. Mulţi oameni fac această confuzie inconştient, fiind convinşi că ei iubesc şi dau totul celuilalt. Cum putem să diferenţiem iubirea de troc, de schimbul de nevoi?

Da, vorbeam eu acolo despre iubirea ne-condiţionată, nu-i aşa? Iubirea ca afacere. Ce să spun, există tot felul de provocări într-o relaţie. Uneori ego-ul o ia în faţă iar iubirea rămâne în urmă şi atunci începem războiul de care pe care. Iar relaţia însăşi se transformă în egoism, fiecare în pătrăţica lui, eu devin duplicitar, tu începi să te ascunzi de mine… şi atunci nimic bun nu se mai poate întâmpla. Devenim doi străini cu acte sau fără, care trăiesc împreună dar care sunt de fapt în lumi paralele. Pentru că nu mai există  comunicare şi nu ne mai privim ochi în ochi atunci când discutăm.

Procedăm aşa atunci când ceva în interiorul nostru se află în conflict şi atunci ne ferim privirea, nu o putem susţine în ochii celuilalt. Dar iubirea nu se ascunde pentru că nu are motiv. Ea doar îl lasă pe celălalt să fie aşa cum este, necondiţionat.  Însă, să nu cădem în ipocrizie şi să recunoaştem că uneori ne mai şi îndrăgostim. Nu suntem roboţi. Dar de fapt, mai mult ne rănim reciproc. Însă nu pot credita o stare pe care o simt momentan iar mâine se evaporă ca prin farmec. Efemerul doar vine şi pleacă.

 Aş vrea să vorbim în continuare despre diferenţa dintre a iubi şi a poseda şi despre una dintre cele mai toxice componente ale posesivităţii: gelozia. De unde porneşte gelozia şi cum o vindecăm?

Ups… doar o femeie mă putea întreba aşa ceva. Există multă gelozie în peisaj e adevărat. Dar lucrurile astea diferă de la bărbat la femeie. Eu în general nu m-am împiedicat mai deloc de trăirea asta sau poate cine ştie, nu am avut motiv.. Sincer, ofer totală libertate celei de lângă mine, pentru că şi eu la rândul meu am nevoie de libertate. Nici nu poţi fi însă aşa indiferent, dacă nu îţi pasă, e clar că nu iubeşti persoana cu care stai. Dar dacă o iubeşti asta nu înseamnă implicit şi gelozie. Gelozia e generată la nivel subtil tot de către frică, dar unde e iubire nu poate fi frică şi nici gelozie.

Cum o vindecăm sau cum ne vindecăm? Păi gelozia e o mare impostoare pentru că doreşte să aibă ceea ce nu îi aparţine. Eu nu-i aparţin celei cu care trăiesc şi nici ea nu-mi aparţine mie. Cum aş putea stăpâni ceea ce nu poate fi stăpânit, adică fiinţa interioară a omului? Eu ca bărbat am puterea să îţi recunosc natura ta de femeie şi să te las să fii aşa cum eşti? Tu ca femeie ai puterea să îmi recunoşti natura mea de bărbat şi să mă laşi să fiu aşa cum sunt? Dacă răspunsul e afirmativ, atunci gelozia e ca şi inexistentă. Posesivitatea de care spui se regăseşte mai ales la femeile care au o dependenţă totală faţă de partenerul lor. Le e frică să nu-l scape de sub ochi, dar iubire cu forţa nu se poate.

E adevărat că bărbaţii se cam pierd în faţa atâtor frumuseţi străine, dar acum ce să fac să nu mai privesc femeia de la gât în jos pentru că există riscul să cad în ispită? Ba o voi privi şi voi rămâne tot eu, chiar aşa de slăbănog sunt să nu pot rezista? Am oare nevoie de interdicţii sau aprobări? Cine decide ce e moral sau nu? Biserica a făcut foarte mult rău pentru că efectiv a pus la colţ femeia şi tot îi spune să asculte de bărbat.  Ba să nu asculte deloc. Poate ar fi cazul ca şi bărbatul să mai asculte de femeie. Oricât de raţionali am fi noi bărbaţii, ceea ce simte o femeie noi nu putem simţi. Doar încercăm.

Aşadar nu e cazul să ne raportăm la ce spune unul sau altul că ar fi sau nu moral. Integritatea mea mi-o dă doar conştiinţa, ea este singurul reper la care mă raportez

Trăim intr-o societate bazată pe frică. Încă din copilărie ni se transmite direct sau indirect că ar fi bine să renunţăm la autenticitate pentru a ne adapta şi că e mai convenabil să ne punem o mască socială decât să ne arătăm aşa cum suntem. Ralph Emerson spunea că “A fi tu însuţi într-o lume care caută în mod constant să te facă altcineva, este cea mai mare realizare”. Cum putem cultiva autenticitatea şi cum facem faţă presiunii sociale? 

Asta cu presiunea socială mie nu-mi place pentru că există mereu tendinţa asta prostească de a ostraciza socialul. De ce nu o luăm ca pe o provocare, de ce trebuie neapărat să existe o presiune? Pentru ce am venit aici? Tocmai pentru a mă adapta la social, pentru că trăiesc printre oameni şi nu printre entităţi abstracte. Aşa doar vom condamna la nesfârşit societatea, guvernele şi politicul pentru că nu fac nimic pentru noi. Dar eu ce fac concret pentru mine însumi? Practic nu mă simt deloc la mâna socialului, nu el îmi dictează viaţa, ci doar eu dictez pentru mine.

Sigur, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, asta e altă poveste. Mă aflu în sistem, nu în afara lui. Mă folosesc de el. Pentru ce să îl repudiez? Doar ca să-mi justific alegerea de a nu face nimic? Societatea nu e bazată pe frică. Simţim atât de multă frică pentru că nu ne iubim cu adevãrat şi atunci peste tot simţim doar frică.

Sigur că există multă ipocrizie mascată, dar pădure fără uscături deocamdată nu am văzut. Într-adevăr, mare lucru e să ne descoperim autenticitatea şi să rămânem noi înşine în tot ceea ce facem. Cum putem face asta? Prin creaţie, să rămânem creativi doar.

Se pune mare accent pe spiritualitate şi pe ideea de Sine. Intră spiritualitatea în contradicţie cu religia? Ce anume le uneste ce le desparte? 

Da, acum e o mare deschidere pe care eu o simt prin toţi porii. Însă oamenii au în continuare mare nevoie de religie pentru că fără ea se simt orfani. Au nevoie în continuare de ritual, de magie prin contingenţă, de idolatrie. Pentru că încă cred într-un dumnezeu care le apare în minte ca o hologramă zeificată, o persoană care îi milostiveşte sau îi pedepseşte dupã toanele lui. Când de fapt e vorba de cu totul şi cu totul altceva, nu de o entitate abstractă.

Creştinismul generează doar frică şi blocaje mentale care te menţin permanent pe vibraţia joasă de suferinţă. 15 ani am trecut prin asta, iar în final ortodoxia mi s-a revelat ca fiind o cumplită rătăcire şi atât. Mereu am auzit doar judecată în ortodoxie deşi i se mai spune şi religia iubirii. Se judecă şi se condamnă permanent în biserici celelalte religii. Oare asta înseamnă iubire, cine nu e cu noi e împotriva noastră? Se condamnă “păcatul” dar nimeni nu dispune de vreo soluţie practică şi constructivă, doar anateme şi canoane aruncate în stânga şi-n dreapta care ţin omul mereu în frică şi vinovăţie.

Eu nu mai recunosc deloc această autoritate şi nu mă mai raportez deloc la această răutate căreia i se spune nonşalant“religia iubirii”. Dar ăsta a fost drumul meu, eu nu am spus nimănui niciodată să nu mai meargă la biserică. Dar s-o facă măcar conştient şi să fie sincer cu el însuşi, nu doar cu spiritul de turmă. Referitor la spiritualitate. Ce înseamnă de fapt spiritualitate? Pentru mine e viaţa însãşi. Unii au nevoie de religie, alţii de spiritualitate, dar nu cred că ele au ceva în comun. Una te înlănţuie, alta te eliberează. Dar şi în spiritualitate, schizofrenia de multe ori e la ea acasă. Toate sunt frumoase şi atrăgătoare dar e nevoie de un singur lucru: discernământ!  

Am făcut progrese uimitoare în tehnologie însă se pare că ea ne produce şi suferinţă. De exemplu, vad în jurul meu oameni care stau la aceeaşi masă şi totuşi preferă să comunice virtual cu alţi oameni în loc să  acorde atenţie persoanei din faţa lor. Ce alte probleme crezi că ne provoacă tehnologia si care sunt soluţiile?

Nu tehnologia e de vină. Să comunicăm mai mult ochi în ochi şi nu mereu doar cu ochii în facebook . Să ieşim în natură mai mult sau în parcuri, să ne jucăm în mod real nu doar virtual. Să facem mai multă mişcare, un sport oricât de simplu. Sportul imediat îţi ridică vibraţia şi după o oră de mişcare, te simţi cu toate motoarele pornite.

Într-adevăr e foarte trist când priveşti doi oameni, unul lângă altul, care nu-şi vorbesc dar par total absorbiţi în faţa unor ecrane. Asta nu e viaţă, e doar un surogat. Eu de exemplu, doar scriu pe facebook dar nu stau absolut deloc pe fluxul postărilor pentru că nu mă simt ok acolo, nu văd mai nimic personal, aproape nimeni nu e dispus să scoată ceva din suflet. Aşa că mă folosesc de facebook, mă folosesc de tehnologie, dar nu o las ca ea să se folosească de mine.

În ce măsură crezi că rezolvă psihologia problemele omului actual? Dar spiritualitatea?

Psihologia şi-a mai schimbat  optica, de la Freud şi Jung încoace s-a mai schimbat câte ceva. Practic omul nu mai este acelaşi. Nici noi înşine nu mai conştientizăm viteza în care trăim. De aceea avem mare nevoie să ne mai şi oprim din goana noastră nebună după bani şi materie. Există atâtea instrumente acum la îndemână, atâtea cărţi, atâtea documentare de care ne putem folosi. În contiunare citesc foarte mult dar nu mă identific cu nici un fel de învăţătură. Filtrez doar ce mi se potriveşte şi atât. Dar şi pentru cărţi e nevoie de discernământ. Deschid câte una şi tot văd “trebuie, trebuie, trebuie…” Şi atunci stai şi te întrebi despre ce fel de spiritualitate vorbim, una impusă?

Avem în continuare nevoie de repere dar de unele autentice nu de copy-paste-uri. Nu ne vindecă nimeni şi nimic decît întoarcerea la noi înşine. Doar să înţelegem cine suntem.

Se spune că suntem media celor 5 oameni cu care petrecem cel mai mult timp. Cum îţi alegi oamenii din jurul tău, pe ce criterii?

După ce am ieşit din religie m-am eliberat de mulţi ipocriţi din jurul meu. Dar stai liniştită că în spiritualitate dai de alţii. Însă nu mai am energie şi timp de a asculta ceea ce mă scurge energetic. Înainte toleram prea mult şi ascultam pe oricine. Salvatorul din umbră. Dar nu-mi dădeam seama că îmi făceam rău şi îmi călcam pe suflet.

Acum, s-a schimbat ceva în mine, acei oameni nu mai vin spre mine şi atunci nici nu mai fac compromisuri inutile doar ca să dau bine pentru că de fapt făcând aşa, îmi fac mult rău mie însumi. O prietenie constructivă în care să existe susţinere reciprocă nu doar interes. Nu-mi plac deloc batjocura, ironiile ieftine, luarea în râs, acei oameni se elimină singuri din realitatea mea. Unii oameni vin şi intră cu o misiune bine definită în viaţa  noastră. Dar e doar ceva temporar. Ni se predă o lecţie după care vine inevitabil şi despărţirea care de multe ori e foarte dureroasă.

Mi s-a întâmplat şi mie să mă despart de oameni pe care îi consideram repere sau maeştri. Era firesc să vină şi această despărţire n-ar avea nici un rost să ne purtăm trena unul altuia şi să ne mângâiem pe burtică la nesfârşit. Dar totuşi să rămânem recunoscători pentru cei care au jucat un rol benefic în devenirea noastră.  

Crezi în egalitatea dintre oameni? Cât de important e mediul în care ne naştem, educaţia primită acasă şi cât de mult ne pot influenţa viaţa de adult?

Suntem egali în diferenţele noastre dar fiecare dintre noi e unic. Normal că e important mediul şi educaţia. Dar despre ce fel de educaţie vorbim, tot una care obligă şi care duce tot la frică? Nu suntem aici ca să schimbăm lumea, ci doar să experimentăm viaţa pe care ne-o dorim în realitatea noastră.

De multe ori mi se pare că oamenii nu iau în serios problemele reale şi iau prea în serios problemele imaginare. Cîte din problemele oamenilor sunt reale şi câte sunt imaginare? De unde vine tendinţa de a ne crea probleme imaginare?

E un fel de masochism intelectual. Nu există probleme ci doar provocări, dar şi acestea sunt opţionale. Se spune că suntem “deja” şi că nu am avea nevoie să lucrăm cu noi înşine. Eu sunt primul care voi recunoaşte că nu sunt încă “deja” mai am unele rezistenţe în mine. Dar acum e mai bine ca înainte şi poate mâine va fi mai bine ca azi.

Necazurile închipuite din mintea noastră ne autosabotează şi ne mănâncă viaţa. Şi astfel trece viaţa pe lângă noi şi plecăm de aici cu o mulţime de regrete pentru că nu am avut curaj efectiv să privim viaţa din alt unghi, cel al bucuriei.

 Ce este suferinta si care sunt principalele surse de suferinta?

Suferinţa… Nu pot vorbi decât tot despre mine şi aici pentru că o mare parte din viaţă a fost sub şi de spectrul suferinţei. Ceva mă seducea acolo, poate era vorba temperament şi de o sensibilitate mai accentuată, nu ştiu, cert e că mă identificam mult cu ea. Nu vedeam mai nimic dincolo de suferinţă, asta pentru că eram şi ancorat total în creştinism. Iar suferinţa şi creştinismul se întrepătrund. Suferinţa e doar o alegere. Dar una extrem de egocentrică. Aleg să sufăr. De ce? Pentru că sunt egoistul perfect care vrea ca toată lumea să-i plângă de milă, iar el să nu contribuie cu nimic. Dar e o stare nefirească, nimeni nu se simte bine suferind dar majoritatea se complace în ea. Cele mai nocive stări pentru mine sunt frica, suferinţa, mila şi nostalgia. Toate te scurg de energie şi îţi fură demnitatea de om. Când pici din vibraţia bucuriei, cazi pe una din aceste stări, efectiv nu te mai afli în prezent.

Dacă ai avea 30 de secunde pentru a transmite un mesaj întregii omeniri, ce ai alege să spui?

Iubiţi-vă, iubiţi-vă, iubiţi-vă…

Cu drag,

Alexandra David

A APARUT CARTEA DRAGOSTEA DEPENDENTA! PENTRU MAI MULTE DETALII CLICK PE IMAGINE 

DD_3D_001

6 thoughts on “Interviu cu Cristi Ciorcila

  • November 6, 2014 at 7:49 am
    Permalink

    Sunt total de acord cu tot ce a spus Cristi Ciorcila in acest interviu.Multumesc mult!

    Reply
  • November 1, 2014 at 12:52 pm
    Permalink

    Da, este interesanta ideea de a intervieva oameni si opiniile lor, ideea de a impartasi unii cu altii si fiecare sa ia ce este bun pentru el.(asta ca raspuns la cererea din e-mail).
    Din acest articol, iau indemnul de la final cu iubiti-va, iubiti-va, iubiti-va!
    Si las deoparte ideea conform careia “Creştinismul generează doar frică şi blocaje mentale care te menţin permanent pe vibraţia joasă de suferinţă.”- pentru ca sunt de 20 de ani crestina si niciodata n-am fost pe vibratii joase de suferinta din cauza ortodoxiei mele. Dimpotriva, am descoperit libertatea deplina si bucuria de a trai Imparatia Cerurilor din mine… Am gasit si mi s-au oferit solutii practice si constructive la orice dilema am avut. Si inca drumul nu e incheiat…
    O zi minunata si sa vedem cum vor fi urmatoarele articole cu alti intervievati… 🙂

    Reply
  • October 31, 2014 at 11:18 pm
    Permalink

    Nu mi-o lua in nume de rau, as citi cu interes, sau cu placere articolele tale, dar asa, cu paragrafe de 50 de randuri, nu le pot citi.
    Mai gandeste-te te rog, si la cei ca mine, care poate au… mici probleme cu vederea, si vad mai bine paragrafele mai scurte. Mai da si tu cate un ENTER in timp ce redactezi articolul, ca altfel mi se pare ca e scris in graba 🙂

    Reply
  • October 29, 2014 at 7:34 pm
    Permalink

    Superb!
    Vă mulţumesc la amândoi pentru efort, atât din partea Şcolii ZENLA cât şi personal, din partea lui Monica şi a mea!
    Ne bucurăm să aflăm despre oameni preocupaţi de Călătoria Interioară!
    Drum bun în continuare! 😉 🙂

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *